O mărturie halucinantă despre Revoluţie (fragmente)

(7280 cuvinte în acest text)
(1228 afişări)  

Textul pe care-l prezentăm astăzi este mărturisirea făcută în faţa organelor de anchetă, la circa 6 luni de la evenimentele din decembrie, de către Gavril Hrib, arestat pentru uciderea şi jefuirea a doi bătrâni într-o locuinţă de pe Bd. Dinicu Golescu, în 1990.
Surprinzătoare prin plasticitate, exactitatea amănuntelor şi coerenţa firului epic, declaraţia aceasta vorbeşte elocvent despre starea de spirit generală, despre haosul şi erorile care au condus la pierderi de vieţi omeneşti, într-un cuvânt despre ceea ce s-a numit Revoluţie.
Vă prezentăm în premieră un fragment din această veritabilă frescă epică a unui moment de excepţie al istoriei noastre contemporane, fragment în care Gavril Hrib povesteşte cum a ajuns el revoluţionar, în clădirea CC-ului, cum a omorât doi presupuşi terorişti, cum a cărat, împreună cu alţi colegi valuta găsită în sediul CC-ului şi cum a vrut să-l omoare pe securistul Păstorel la care stătea în gazdă...

S-a auzit ce s-a întîmplat la Timişoara

S-a auzit chestiile de pe 16 şi de pe 17 decembrie, ce s-a întîmplat la Timişoara, pe la Sibiu, chestii care se discutau la muncă; era ceva nou, ceva ce nu se mai auzise ca cineva să se revolte în ţară, să facă împotriva clanului, să facă ceea ce s-a făcut; începusem şi noi d-le, dacă e vorba de aşa, punem şi noi mîna, eu ştiu? Să vedem cum facem să nu stăm aşa, să facem şi noi aici dacă ăia din Timişoara şi din Sibiu, Arad au făcut ce au făcut, hai să facem şi noi. Şi, în fine, trec zilele, discuţii, se înfierbîntă spiritele, vine 21. Eu de la mine de la serviciu, de acolo de la 23 August, nu trecem pe la Unioversitate sau cu metroul; veneam cu o maşină pînă la Foişorul de Foc, şi de acolo mergeam două staţii pe jos pînă acasă; nu aveam idee ce se întîmplă, în fond la Universitate, la Piaţa Unirii sau la CC. Vine şi nevastă-mea, ea lucra în Militari, dar trebuia să treacă pe la Piaţa Unirii să ia tramvaiul să vină spre hală şi-mi spune: „Gabi, să vezi ce este la Universitate.” Zic: ”Băi, să mîncăm şi noi ceva, şi mergem. ”Hai! Am mîncat şi am plecat spre Universitate, am ajuns acolo efectiv mai tîrziu, era ceasul 7,30 - 8,00, era acolo o gloată, dar, ce era acolo cu scuturi, maşini TAB-uri, demonstranţii, aşa zişi care ţipau, urlau, dau cu pietre, şi baricade, dacă am stat acolo, între timp, zic „hai să-i anunţ şi pe alţii. Şi am dat telefon la cineva, un... maistru de la mine de la muncă şi îi spun tot ce se întîmplă, îi dau telefon de la poştă de la Palatul Telefoanelor, ăsta ascultă, între timp începuse să se tragă, probabil că se trăgea în sus, nu ştiu, i-am pus receptorul, a auzit, şi zice: „Se aude de aici totul, ce să mai aud de acolo. Ce-i acolo?” Zic: „Soldaţi cu scuturi”, TAB-uri, în ţinută; se trege în noi, că face... Aveam impresia că trage în noi, nu ştiu, simţeam aşa ceva, n-am văzut că s-a tras; am văzut nişte scene în care au fost brutalizaţi aşa-zişi demonstranţi. Cum adică? Eu să iau şi să m-arunc între scuturi la ăia cu o ţeavă în mînă şi ei, cu bastoane, cu astea, să se uite la mine cum îi lovesc eu? Eu dacă aş fi fost în locul lor poate că aş fi făcut la fel, nu ştiu şi am văzut pe la zece şi jumătate - unsprezece cum trage o maşină, care a venit de la Piaţa Romană, a tras aproape de cordoanele astea de scutieri şi spune la vreun şef alături - mi-am dat seama că avea stele mai multe - şi văd că îi dă ordin, îi spune ceva. El s-a dus la alţi 3 - 4 inşi, s-au împrăştiat şi au dat ordinul respectiv, după cîte mi-am dat seama l-a împrăştiat la alţii; şi deci a început un fel de foc, să se tragă, dar nu să tragă în noi. A început de pe TAB-uri să tragă în sus, se cobora pînă la o anumită înălţime, dar nu se trăgea în noi, totuşi de undeva dintre noi cred, cineva trăgea în noi. Ce mi-a părut curios, un tip de vreo 30 şi ceva de ani a fost împuşcat în cap, sta în dreapta mea la 2 - 3 persoane aşa, dar a fost împuşcat în aşa fel, cînd a căzut avea gaura - aici în partea stîngă - destul de mare. Îmi dau seama că s-a tras cu o armă de calibru mare; eu cred că s-a tras de undeva de pe o clădire. În fine, cînd am văzut sînge, am luat soţia, şi zic: „fetiţo, haide să plecăm că aicia se trage”, şi am plecat acasă. Ea mai fîşneaţă zice: „haide să plecăm că aici se lasă cu moarte”.

Era o uşă blindată

Am ajuns acasă pe 21 seara, am mers pe jos, n-a mai mers nici un tramvai, am ajuns pe la 12.30 - 1.00, aveam cheia, am avut cum să intrăm acolo; a doua zi de dimineaţă, noi ne-am dat seama de atunci că totul se sparge, că demonstraţia a luat sfîrşit, gata şi ne-am dus la muncă. Ea a plecat la serviciu, eu am plecat la serviciul meu. Cînd am ajuns la muncă, toţi de acolo au început să discute despre ce e vorba şi am ajuns la concluzia, pe la vreo 12.30 aşa, 1, să plecăm de acolo toţi, să mergem la sediul CC-ului. Am plecat eu cu Sergiu Ene Sergiu, un tip, mare, gras, nea Mariţa, că aşa îl ştim de nea Mariţa, şeful de acolo, Moisescu, un inginer care se ocupa de tehnic pe nume Popa Cristian, am zis să mergem şi noi să vedem ce se întîmplă acolo. Am fost cu mitingul în faţa CC-ului de acolo, ceva de genul ăsta, nu mai reţin ce s-a întîmplat. Cînd am ajuns la Universitate, deja maşinile de la armată treceau şi erau cu semnul victoriei „armata e cu noi”. Cînd am văzut aşa zic: ”să mergem la sediul CC-ului”. Toţi din jurul nostru vorbeau că Ceauşescu s-a retras în sediul CC ca, de acolo, să plece cu un elicopter. Hai să mergem, să punem mînape el, toţi spuneau aşa, şi ni s-a transmis, parcă ni s-a impus să gîndim cu toţii astfel. Am ajuns la sediul CC-ului cu toţii. Acolo, eu fiind mai subţirel, m-am descurcat, m-am dus mai repede undeva în partea stîngă cum vine balconul în faţă şi cele două aripi, în partea dreaptă s-a spart un geam de către cineva dinăuntru. Noi cînd am văzut că s-a spart geamu, zic haidem să intrăm în sediu. Am fost poate al patrulea sau al cincilea care a intrat în sediu. Am intrat acolo, acolo era o cameră de 8 m pe 3 m cam aşa, un fel de hol mai bine-zis, în care se găsea tot felul de aparatură electronică din asta, microfoane, video, televizoare, radiouri, telefoane, tot felul de chestii din astea. Undeva în dreapta, în dreapta geamului era o uşă, blindată, o uşă de tablă mare. Am încercat noi s-o forţăm cu tot felul din astea, n-am putut. Cineva dinăuntru, din sediu, ne-a deschis uşa: un tip îmbrăcat într-o scurtă neagră, pantaloni de soldat pe el, bocanc negru, n-avea pe cap nimic, avea cravată la gît, cămaşă bleu şi un Akaem în mînă un Akaem nou-nouţ, se vedea pe el că mai avea încă vaselină şi n-a trebuit să facă altceva decît să ne facă semn. Am luat-o pe nişte holuri, am făcut cumva stînga. În stînga acolo erau nişte dulapuri cu tot felul de uşi care se trăgeau şi acolo erau costumuri kaki, costumuri bleu şi cam atît. În spatele la astea erau alte două uşi, din aste mai mici decît astea mari. Acolo erau nişte arme, adică o puşcă semiautomată cu lunetă, un fel Akaem cu pat de lemn, şi Akaem cu pat rabatabil şi pistol

Makarov. La toate, sectoarele şi muniţie în cutiile lor. Noi, normal, cînd am dat de ele, am pus mîna pe ele, tot ăştia care am intrat acolo. Între timp cît căutam noi armele, s-a deschis şi uşa de la intrare de jos, chiar de sub balcon, şi a intrat Nica Leon, dar el deja avea un Akaem în mînă cînd a intrat acolo, cu banderolă pe mînă, era umflat în partea dreaptă, dacă nu mă înşel, de la vreo lovitură, ceva de genu ăsta. Avea o haină din asta kaki ruptă şi am început să mergem cu toţii. Am încercat să mergem sus pe acoperiş. Eu n-am mai ajuns sus acolo, s-a dus Nica cu încă patru inşi. Eu cu alţi doi inşi am început să căutăm prin camere, să vedem pe cine găsim acolo. În orice caz: primul gînd cînd am intrat acolo şi am pus mîna pe arme am zis: „tot ce iese în cale, securişti, poliţai, tot ce-o fi aici nu ştiu, tot ce esteaici, radem”. Ăştia au tras în noi aseară, şi eram înrăiţi efectiv, dar de ce nu pot să-mi explic de ce eram aşa înrăiţi, nu numai eu, toţi, simţeam că trebuie să facem prăpăd acolo, da împotriva cui? De ce? Ceva de ce să te agăţi, n-aveam. Eram într-o fază toţi, că dacă spunea unu tragem, trăgeai. Am început să căutăm prin camere. Am găsit o pălărie, am pus-o pe cap, şi deschizînd uşa am găsit un om care lucra la o maşină de scris. Bătea la maşină. Un om foarte înalt, slab, cu părul alb. Am îndreptat armele spre el, efectiv eu nu aveam de gînd să trag şi a venit Nica Leon. „Ce faceţi măi?” „Am găsit un securist, să vezi ce-i facem. Îl facem praf”. „Lăsaţi-l în pace că ăsta-i om ca toţi oamenii. Bate şi el la maşină şi atîta tot”. Îl ia pe ăsta şi între timp apăruseră, dacă nu mă înşel şi alţii, dar toţi erau pregătiţi, STAS, toţi cu banderole din alea late, arme de acelaşi tip cu sectoare la ei, cu mască de gaze. Erau dotaţi ca şi cum ar fi concentraţi. Nu mi s-a părut nimic ciudat, nici nu era ceva ciudat în asta. În fine, a încercat să scape de noi. „D-le, predaţi armele şi plecaţi de aici că noi am ocupat sediul că trebuie să ne organizăm, că noi pregătim de mult chestia asta voi n-aveţi ce să căutaţi aici”. Deci, eu unul mi-am dat seama că suntem un fel de intruşi acolo; ei deja se pregătiseră, ştiau locurile toate, ştiau unde e sala de armament, unde e staţia, televizoare şi ce mai puneau ei acolo, ştiau de unde să oprească gazele. Vreo 2 - 3 inşi dintre noi au predat armele, le-au dat acolo, eu mai încăpăţînat şi cu încă doi nu le-am predat sub nici o formă. „Nu d-le, noi suntem aici, noi am fost primii care am intrat primii, noi trebuie să apărăm sediu CC-ului”. S-a dat drumul la televizoare a început să vorbească lumea, a trecut timp, în orice caz, cît am umblat noi din cameră în cameră, se făcuse ceasul vreo 7.30 - 8.00 aşa. Începuse să apară în balcon acolo, să vină cineva de la televiziune, să monteze un car din ăsta, o cameră de luat vederi, ceva de genul ăsta, nu ştiu ce. Şi ne-am postat la noi la etajul I în camerele care dă spre piaţă, cîte 2 - 3 inşi în cîte o cameră din aia; cu arma în poziţie de tragere că începuse să se tragă de undeva de pe Sala Palatului, de pe muzeu mai bine zis. Cică se trage în camere, că se trage în balcon, că se trage în oameni, era acolo o fată care tot flutura un steag din ăsta, cică s-ar fi tras asupra ei.

Între timp opriseră nişte TAB-uri

Pe urmă, cînd am ieşit în balcon şi au început să vorbească Mircea Dinescu mi se pare că a fost, d-l Iliescu a venit mai tîrziu, nu mai reţin ordinea în care au venit ei acolo, dar ştiu că au venit şi au vorbit cu toţii. Toţi în piaţă, toţi cei care au fost strînşi acolo, începuse să strige: Mănescu, Mănescu, voiau toţi pe Mănescu. Pe urmă am auzit pe Nica Leon că zice: „Ce Mănescu d-le. Noi avem omul nostru”. Mă rog, dacă l-am dat pe ăsta jos, că de acuma cred că nu mai e, nu?, pe cine punem? Asta zice: „Ce ştii tu bă, pistruiatule, avem omul nostru”. La cine a vrut să se refere nu ştiu. În orice caz, cînd a venit d-l Iliescu atunci în sediu şi a vorbit de la balcon, Nica Leon sta lîngă el, că de fapt toţi stăteam lîngă el. Se auzeau împuşcături, dar nu cădea nimeni, se vedeau guri de foc, dar nu cădea nimeni, nu era rănit nimeni.

Între timp au apărut nişte TAB-uri pe acolo, a început să se tragă în Sala Platului, acolo, în spate, în muzeu, începuse să ia foc perdelele alea, ardea totul pe acolo de cînd au venit soldaţii acolo, efectiv de atunci, au început să cadă din ăştia din faţă, dar pînă atuncea nu. Se auzeau nişte trageri STAS parcă ar fi fost programate cu rafale foarte scurte, dar se repetau toate la intervale de un minut, un minut şi jumătate, treizeci de secunde, cam aşa. Se vedea gură de foc de unde şi cum se trage, dar nu cădea nimeni. Vine cineva în sediul CC-ului acolo, şi zice: “Col. Cîmpeanu, şeful gărzii de la Sala Palatului, are nevoie de 4 - 5 băieţi că ştie el de nişte arme"; avea soldaţi acolo şi nu avea arme. Nu ştiu cum să vă spun; mă simţeam util, mă simţeam luptător, mă simţeam tare şi cu armele alea pe mine, mă blindasem cu cartuşe, trăgeam înspre gurile de foc acolo, am tras şi pe geamurile la muzeu, dar mi-am dat seama că se loveşte de un zid. Zic: "D-le, merg eu, merge el, merge el"; zice: “Bine d-le mergem." Ne-am recomandat noi între noi cum ne cheamă dar eu cel puţin nu am putut să memorez un nume, singurul nume care l-am reţinut, fiindcă am avut ma mult de-a face, e col. Cîmpeanu. Cu Nica Leon, pe urmă am mers în Sala Palatului, am intrat chiar pe lîngă sală, pe lîngă cazanele de aburi, pe nişte catacombe, pe sub scenă, mi-am dat seama, am găsit undeva o cameră plină cu ţigări, cu pepsi, cu şampanie, ne-am făcut plinul acolo că eram înfometaţi şi vai de capul nostru, se spunea că apa este otrăvită, să nu bem apă. Cît a fost de adevărat nu ştiu, că n-am băut apă şi Cîmpeanu ne-a spus să luăm şampanie, era şampanie la trei-sferturi. Am încărcat noi in nişte genţi care le-am găsit pe acolo, alţii au băgat prin sîn şi prin haine, ţigări, am dat la soldaţii de pe TAB-uri şi unul din ei spune: “D-le Cîmpeanu, noi am venit să luăm armele nu?". “Haideţi să vă rezolvăm armele ca să le dăm la soldaţi". Am mers pe nişte culoare din-astea Şi am ajuns la o sală mare, în jur de 20 m pe 8 - 9 m, covor imens, cu scaune, de tot felul, de astea mai de epocă, o cameră destul de luminoasă. După nişte perdele, după
nişte draperii din astea, le-a dat colonelul la o parte, era o uşă, o uşă mică, de îălţimea mea, 1,70 - 1,71 ca să intre trebuia să se aplece în jos, să scoată arme. Au fost în mod sigur, 21 de PLS-uri, puşti semiautomate cu lunetă şi numai Akaemuri. Da, un Akaem, ceva tip cum eu nu am mai văzut, ceva mai nou, ceva mai special ceva mai scurt şi cu captator de pus la capăt, un fel de pîlnie de aia, aşa. Eu nu mai văzusem aşa ceva, după cîte îmi dau seama parcă aş fi văzut la cei care însoţesc poşta, la militari, ceva de genul ăsta.


Cei din faţă, de la sediul CC, au început să tragă in noi

Pistoale Makarov de nouă, în jur de 36 sau 33 de bucăţi. Pentru fiecare pistol, două sectoare, în plus, adică, în afară de sectorul care intra în el, mai avea îacă două, unul în toc şi unul legat de toc. Cuţite cu buton, două aruncătoare de lamă de astea care apeşi pe el şi sare lama, şi 22 bastoane cu şoc. Nu ştiam ce sînt alea.  Coloneiul mi-a spus: „Băi, nu te mai juca ca alea, că s-ar putea să o păţeşti". „Ce d-le, sînt bombe?". „Nu, astea îs bastoane cu şocuri electrice", nişte bastoane din astea lungi şi în capăt cu doi craci aşa mici şi aveau un buton din ăsta. N-am folosit să văd cum merge că îmi era frică, dacă nu pusesem mîna! Am luat un pistol din ăsta Makarov, şi l-am băgat în brîu; PSL-urile eu le-am luat toate, le-am pus pe umăr, erau grele, erau vai de capul lor, am luat nişte măşti de gaze, am scos măştile din ele şi am băgat toate sectoarele care erau în plus. Mai era acolo două cutii lungi la 1,30 - 1,40 m în care erau nişte mitraliere din astea grele de campanie; cutii cu benzi întregi, muniţie de război, nu erau să zici, gloanţe de cauciuc, din astea, de manevră, le-am luat pe toate. Acuma colonelul zice: „Băi, nu se poate trece tot pe unde am venit. Hai să mergem prin altă parte să ieşim prin muzeu". Zic: “D-le, dacă d-ta ştii, hai spune-ne cum?” Şi am luat-o iar prin nişte catacombe, am urcat, am coborît, am făcut stîngă, dreapta; la un moment dat am ieşit la o scară, din asta spirală, ca să dăm tot într-o cameră din asta mare. Pînă ajungi în cameră trebuia să ieşim pe un hol. Holul ăsta avea geam stînga-dreapta şi în geamul din dreapta se vedea sediul CC-ului, în geamul din stîngă se vedea Sala Palatului cu tancurile şi TAB-urile care erau postate în dreptul ei. Cînd ne-au văzut la geamuri, eram toţi încărcaţi cu arme, cei din faţă, de la sediul CC, au început să tragă în noi. Am observat la timp, pe unul zgîriat pe spate, ne-am culcat cu toţii. În fine, tîrîş, grăpiş, gloanţele de la ăştia de la Sala Palatului, ajungeau la cei care erau în faţă la sediul CC şi invers şi a început un schimb de focuri între ei deci tot ai noştri trăgeau unii în alţii şi noi în mijloc. Am scăpat cu chiu cu vai, au mai rămas pe acolo şi nişte arme, unii care le-a fost frică au lăsat şi arme şi tot, şi au fugit spre camera aia. Am ajuns în cameră, aici a mai deschis ăsta nişte uşi, am coborît şi ne-am trezit în muzeu, jos, chiar la ieşire, deci cum ar fi acuma în partea stîngă; am ieşit aproape de Athenee Palace. Ieşind afară cu armele mai, mai să tragă în noi. A spus parola, Cîmpeanu şi nu s-a mai tras, dar prima dată s-a tras vreo două rafale în faţa noastră. Am scăpat de alea, şi ne-am dus la sediul CC-ului, unde ne aşteptau soldaţii. S-au împrăştiat armele, atunci a venit ideea lui col. Cîmpeanu ca toţi care deţinem arme, să lăsăm un act al nostru acolo, sau să se facă un tabel.

Fete, destule, ne deschideau, sticlele de şampanie

Între timp soldaţii începuseră să facă gură, ăia care n-au primit arme, că ei nu au cu ce să lupte, că lor le trebuie armele; de ce civilii trebuie să deţină arme şi soldaţii nu? Unii dintre noi le-a dat, alţii nu. Eu nu am dat armele, zic: „Bă, eu am luptat pentru arma asta, nu am înţeles, păi tu vii acuma din unitate să ţi-o dau eu? N-o dau nici de nebun", şi nu am dat-o; În schimb m-a scris pe un caiet din ăsta; că s-a ocupat sub formă de aprovizionare a celor care stau pe la geamuri cu arme, muniţie, le-a dat PSL-uri cu tot cu lunetă, le-a dat şi nişte din astea cu infraroşii. Stăm şi mă uitam, era unu care spunea că vede pe nu ştiu cine sus, pe muzeu şi se trăgea efectiv aiurea; pot să spun cinstit că se trăgea aiurea. De pe la geamurile alea la care stam, puneam pariu că eu, şi cu încă nişte fete din astea - că erau fete destule, chipurile bandajau răniţi, ne aduceau mîncare, ne desfăceau sticle de şampanie - puneam pariu care trage mai bine, erau peste drum, în clădirea cu muzeul, policandre din astea mari, sticle din alea, cristale nu ştiu, nişte bile din alea mari, nişte limbi din alea lungi şi, care atinge becul, care atinge globul, care dă în bilele alea şi ăia credeau că au fost teroriştii care au tras; cel puţin eu, am tras în doi oameni, eu personal am tras în doi oameni pe care i-am văzut efectiv, i-am văzut aproape, în unul am băgat chiar şi baioneta, era mort deja, pentru ce am făcut asta, nu ştiu. Deci, după ce am dus armele acolo, le-a luat soldaţii. Noi n-am vrut să le dam pe astea pe
care le-am oprit şi în continuare; nu făceam altceva decît să apărăm maşinile, chipurile care vin şi ne aduc mîncare nouă, la sediul CC-ului. Veneau diferite babe, diferiţi oameni cu coşuri, cu cozonaci, cu diferite mîncăruri, cîrnaţi în special, ceai, apă minerală, cico, pepsi. Am mai făcut un drum cu colonelul de am luat ţigări de jos de la Sala Palatului de acoio, şi s-a împărţit la toate tancurile, la toate TAB-urile pe toată zona aia şi cei din faţa Sălii Palatului şi cei din faţa sediului CC, la fiecare TAB, cîte un cartuş sau două de B.T. sau Kent, cam astea au fost ţigările care s-au găsit acolo. S-au găsit nessuri, în fine trăiam destul de bine acolo. Am stat în noaptea de 22, am stat pînă la vreo 3,30 de dimineaţă şi vream să plec, dar vream să plec cu tot, cu armă, pistolul Makarov de la Sala Palatului, dar nu i-am spus nimic colonelului de asta. El ştia de el, ăla care a avut cutia cu pistoalele, avea o cutie de ness, şi toate pistoalele puse acolo. Cînd s-a tras acolo sus, nu ştiu, de frică, cum a făcut, a luat cutia, nu a lăsat-o jos şi a ajuns cu ea aici. Cînd s-au împărţit era un pistol lipsă, că noi, acolo, în cameră, cînd le-am scos, le-am numărat pe toate. „D-le e unul lipsă, d-le o fi căzut" îi spun colonelului. Zic: „D-le colonel eu unde stau, se auzise între timp că securiştii trag în noi, că poliţia, că trupe speciale de mercenari vin şi paraşutează undeva la Boteni, la Otopeni, să avem grijă că televiziunea e atacată, dacă tot e televiziunea atacată şi aşa sîntem atîţia civili aici, avem arme, hai să mergem acolo şi să facem ce s-o face, să n-o mai atace nimeni, îi curăţăm". „Nu d-le, trebuie să stăm aici să apărăm sediul CC-ului". Bine, dar eu îi zic lui ăsta: „D-le, eu ştiu un securist". „De unde îl ştii?" „Păi stau la el în gazdă, la maică-sa. Dacă în caz de ceva, imposibil să nu tragă acasă că nu mai e securitate, s-a dus, vine acasă ăsta, sută la sută vine". Ăsta, cică: „Băi, dacă ştii şi poţi să-l prinzi, du-te şi prinde-l, dar nu iei arma”. „Nu iau d-le arma". Eu îl aveam pe ăla, plus sectoarele, plus cartuşe că furasem de acolo gîrlă îmi iau o haină din astea antiglonţ, prima dată cînd am văzut şi eu o vestă din asta, şi cum arată ea. Te apără în piept şi spate, în rest se poate trage în ea din diferite poziţii fără să mori cu ea pe tine, STAS. O pun pe sub cămaşă, aveam cămăşi din astea de iarnă ceva mai largi, trag  geaca pe mine, bag cartuşe pe ţeava, o iau spre casă, stam pe Trifoi 19, nevasta acasă. Ea începe să mă întrebe, am ajuns acasă, în fine, am văzut că dl. Păstorel nu-i acasă (cel pe care trebuia să-l prind eu). De fapt n-am vrut să-1 prind, am vrut să-1omor şi atîta tot. Bă, zic, cel puţin un securist să curăţ şi eu. Nu ştiu de ce aveam ură, aveam o ură împotriva lor, nu mi-a făcut niciodată nici un rău nici unul dintre ei. Mi s-a părut că ei mă terorizează, ceva de genul ăsta, nu ştiu precis, precis să spun de ce voiam să-l omor pe omul ăsta nu pot să-mi dau seama. Ştiam doar atît, că trebuie să-1 omor că e securist şi atît. Am ajuns acasă, nevastă-mea, fata asta cu care trăiam eu, m-a văzut cu arma „D-le ce faci? Ce-i cu tine? Uite că ai venit aşa, tîrziu, am fost îngrijorată. Ce se întîmplă acolo?" Zic: „Păi, prăpăd, se trage, teroriştii ăştia". Între timp bătrîna ne cheamă să ne uităm la televizor, se arătau imagini din astea, apelul de la televiziune către oameni, să vină populaţie să apere, cea mai mare prostie ce s-a făcut, cred eu. Da, ea cică: „D-le, haide să mergem şi noi". Zic: „Păi, să stai acasă, nu mergi nicăieri, stai aici cu bătrîna, staţi, vă uitaţi la televizor şi atîta tot, că nu e pentru tine." Eu mai mănînc şi eu ceva pe aici, îmi fac o cafea, am adus şi acasă vreo 4 cutii de ness. Zic: „Uite, ţi-am adus şi ţie nişte ness, o sticlă de şampanie; luaţi şi beţi aici şi faceţi cîte o cafea, că eu plec, trebuie să mă duc acolo înapoi." Am întrebat-o pe bătrînă, zic : „Fiul d-voastră unde e ?" „Păi, n-a venit, mamă, pe acasă, o fi la Snagov, la căpitănie, acolo." Am lăsat-o în pace, ce puteam să-i fac ei, era femeia bătrînă, femeie în vîrstă.

Atunci am văzut si eu ce înseamnă o matriţă de bani

Prima dată cînd am intrat pe poartă ziceam că prima victimă ea e, că e mama lui, şi nu ştiu, dar cînd am văzut-o m-am oprit. Şi am plecat din nou, pe la 7,30, am ajuns la sediul CC. Ne dăduse nişte legitimaţi; din acestea, făcute de mînă în orice caz, cu un tricolor cu gaură în mijloc: Frontul Salvării Naţionale, sediul CC, acces liber în zonă. Avea un cod din ăsta după cîte mi-am dat seama. Am intrat din nou acolo şi au început ăştia să facă inspecţii după o noapte de luptă. S-a spus că s-a tras acolo; a luat foc pe la subsol, au spus că au găsit nişte terorişti acolo, că i-a predat la armată, eu ştiu cît de adevărat a fost, nu ştiu? Dl. Cîmpeanu, îi spune
lui Nica Leon: „Uite Nica, uite în aripa cutare se află o cameră, în care sînt bani", sînt nişte matriţe „de bani", nu ştiu cum spunea el, Cică: „Da, bine." Un tip care sta pe lîngă Nica, pe acolo, un tip cu barbă, blond şi sprîncene şi mustaţă tot, blond, ne conduce acolo.Deschide uşa cu cheia, uşa prima dată normală, pe urmă a doua uşă, o uşă de tablă. Scoate altă cheie, deschide şi pe aia, nu forţează, cu dinamită pe ea, nimic, era o cameră de 2 m pe 3 m, nişte mese tot felul de mese din astea, nişte cutii de lemn în care se găseau bani, cum ar fi fişicul nostru de zece mii; dolari de cîte o sută, făcuţi sul şi pe el pus un elastic. De elasticul ăla prins un bon. M-am uitat pe cîteva bonuri din alea erau: Deplasare - Arad, Curtici, Ungaria, R.F.G., Italia, Franţa, mai multe chestii din astea. Mi-am dat seama că erau bani care trebuiau să se folosească în diferite scopuri. Uitindu-ne noi pe acolo am găsit într-un colţ un cearşaf plin de sînge, da nu exagerat plin de sînge, sau poate să nu fi fost nici sînge pe el, să zicem că a fost roşu pe el, să zicem, nu ştiu precis. L-am luat şi mi l-am pus la mijloc aici, m-am legat cu el şi am făcut un fel de şorţ. Au început ăştia toţi să verse banii din cutii, să-i verse în poala asta, în şorţul meu. Zic: „D-le, gata, nu mai pot, cad dracului jos cu arma şi cu asta, mai luaţi şi voi!" Şi au mai luat şi ei, noi eram cinci inşi, cu poala asta de bani, blondul între timp a pus mîna pe telefon, şi dă telefon, vorbeşte el, nu s-a auzit că ar fi răspuns cineva că ar fi sunat. Oricum un telefon cînd sună se aude un pic, cît de strîns să fi ţiuit. Vorbeşte şi spune: „Da, bine, maşina deci va fi în locul cutare". Şi pornim spre ieşire, ieşirea din faţă. Era după 23, cam 9,30 - 10,00, cît ne-am plimbat noi prin sediu, pe acolo. În faţă se postaseră TAB-uri ale armatei, se mai vorbea la balcon sus, mai era lume în faţă acolo; se trăsese din canalul ăla din faţă, din faţa CC-ului; e o gură mare acolo de canal, se spunea că pe ea ar fi ieşit nişte terorişti şi că ar fi tras în lume. N-am fost acolo, n-am văzut. Puseseră nişte gratii, nişte grilaje, acolo cînd am ieşit noi toţi cu banii; în faţă ne aştepta o Dacie, o Dacie din asta, tip furgonetă, cu prelată. A coborît un tip, în jur la vreo 56 - 57 ani, cărunt; s-a recomandat Voicescu Nicolae, lucrător al Băncii Naţionale de Stat, Avea o legitimaţie de la FSN, care atunci nu era partid; era doar o organizaţie de luptă, să-i zicem aşa, era un soldat îmbrăcat în albastru şi un soldat îmbrăcat cu kaki. Ăsta cu beretă şi cu bocanci de paraşutist, se vedea şi după armă că era paraşutist. „Băi, băieţii ăştia sînt?" "Ăştia sînt!" Jos, pe podeaua de la furgonetă, era întinsă o prelată. S-au răsturnat banii toţi acolo. Atunci am văzut şi eu ce înseamnă o matriţă de bani. Era dintr-un metal, era foarte grea. S-au luat astea; i-a dat blondului, că el era un fel de şef al nostru, acuma, în acţiunea asta, ne-a dat o foaie la mînă şi am semnat toţi. Blondul ăsta din Popeşti cu care puneam pariu să nu tragem în blocuri, în partea aia, acolo, cei doi soldaţi şi şoferul. Au semnat pe un bon din ăsta, un exemplar l-a luat blondul şi unul l-a luat cel de la bancă.

I-am băgat baioneta efectiv în timptul cît trăgeam

Şi-a strîns prelata, s-au urcat cei doi soldaţi în spate şi el în faţă şi au plecat spre Bancă; nu s-a mai ştiut de asta, adică nu ne-a mai interesat. După ce am predat banii, ne simţeam mari; uite, d-le, am găsit atiţia bani... Prima dată cînd am văzut atîţia bani, zic: mamă, ce-aş face eu cu banii ăştia! Totuşi n-am... aveam de gînd să iau, dar n-am putut. Am luat un sector plin cu cartuşe, dar un fişic de ăla de bani nu am luat, nu ştiu de ce, nu ştiu. Şi cum stam noi şi discutam între noi, băi, ai văzat ăia cum sînt, uite cum sînt guldenii, uite cum sînt lirele, uite cum sînt dolarii că n-am văzut în viaţa mea?, se trage de undeva din partea dreaptă a CC-ului; e o clădire pe colţ, era mai bine zis, făcută din cărămidă roşie, cu un gard de ăsta mare, din tablă verde, pe o stradă şi pe alta, şi am intrat acolo. Deşi s-a tras acolo ne-am postat în poziţie de tragere pe lîngă copacii din partea dreaptă a CC-ului. Am început să tragem acolo, a îndreptat mitraliera de pe tanc un soldat, sau cine a fost în tanc acolo şi a început să tragă în clădire. S-au auzit nişte ţipete de om ca şi cum ai fi tras în el. Între timp cît se trăgea cu tancul în clădire, ne-am tras toţi lîngă ziduri şi pe stînga şi pe dreapta. Dacă la geamuri iese vreunul, tragem. Şi atunci am observat uitîndu-mă pe geam să nu mă împuşte, un om care se pregătea să iasă. Avea arma în mînă, un Akaem normal, nu era îmbrăcat în vreun costum special sau cum s-a auzit cu combinezoane. Era un om îmbrăcat cu o geacă de aia umflată cum se poartă, ceva modem. Se vedea că mai are pe sub geacă aia ceva arme, de fapt asta am văzut-o ceva mai târziu şi am îndreptat arma spre el şi am tras. L-am prins efectiv cu un sector de ăla de 14 în spate. Cred că tot i l-am tras. A început să facă din mîini aşa şi a căzut jos. A mai venit cineva da sus, un tip ceva mai tînăr, un puşti la vreo 18 - 19 ani, să fi avut el, tot aşa, s-a aşezat lîngă el, i-a scos ceva din buzunar în orice caz un obiect cam cît o jumătate de cartuş de ţigări Kent; un obiect argintiu. N-am putut să văd pînă la sfîrşit că au intervenit alţii şi ne-au dat la o parte. Cînd să iasă prin partea dreaptă a clădirii, noi ne-am dus între timp şi ne-am postat la poartă. Cînd să iasă, aveam baioneta pusă la armă, s-a uitat în stîngă lui, dar în dreapta nu s-a uitat. Am tras, în clipa cînd sta, cum ar veni cu partea dreaptă spre mine, i-am băgat baioneta efectiv, în timpul cît trăgeam, deci în timpul cît tragi îl şi înţepi. I-am băgat-o undeva în partea asta, aici. A căzut jos. Clădirea între timp începea să ardă sus; s-a mai auzit un ţipăt sus, acolo, probabil că cel de pe tanc l-a atins de sus de-acolo şi ne-am dus să vedem ce este. Am luat-o încet pe nişte scări de astea înguste, cînd am intrat acolo înăuntru cînd am văzut ce este, ne-a apucat durerea de cap pe toţi. Nu ştiu să fi fost de aur, să nu fi fost de aur, nu ştiu; sfeşnice, din alea pentru lumînări, de alea pentru candele, tot felul de icoane, ceainice, erau întinse pe mese, deci la parter; în clădirea din dreapta sediului CC chiar pe colţ, cum vine calea Victoriei, magazinul ăla de porţelan. Pe alei ieşi la Grădina Boema şi, clădirea asta de pe colţ de aici avea aşa ceva. Şi lingouri, prima dată în viaţa mea cînd am văzut ce înseamnă un lingou de aur. L-am avut în mînă. Scria pe el: Banca Republicii Populare Române - R.P.R. - aur dentar, se cunoaşte, nişte lame, mai mici de 110 gr, cu nişte grile pe ele, cu ştampilă, cu ştanţă, Banca Republicii Socialiste România, au fost 24 - 22, ceva de genul ăsta. Mi-a spus altul, că nu ştiam ce-i aia, un fel de lingou de platină, tot aşa: "Uite, mă, asta-i platină", „Du-te bă, ăsta-i cupru, nu e platină". Şi în fine, acuma ne-au luat chestiile astea, a ieşit cineva pe lîngă noi, cum stăteam noi în camera asta, a trecut cineva prin spatele nostru. Acel cineva a fost prins. Deja trăsese nişte TAB-uri acolo şi nişte maşinuţe. Ăştia spuneau că-s blindate, cu motor de ARO, un fel de ARO, să-i zicem, un fel de TAB, dar mai mici decît TAB-uril cu guri de tragere; şi a început să-i controleze pe ăştia; noi ne-am întors să-1 prindem pe ăsta care a ieşit de acolo. Îl prind ăştia, tipul nu a opus nici un fel de rezistenţă. A predat arma, a mai scos din spate altă armă, un pistol, i-a dat-o şi pe aia şi a fost băgat în TAB, după ce i s-au pus nişte cătuşe. Au intrat soldaţii peste noi acolo, mai, mai să tragă în noi. Păi, vedeţi, că noi am intrat, noi am făcut uite aşa, eram cu arma în mînă, cu sîngele pe baionetă. Unul dintre soldaţi: „Tu l-ai făcut mă pe ăla?", „Da, eu". „Bine i-ai făcut,
tu-l în morţi pe mă-sa, terorist şi ăsta". Cînd am ieşit noi afară deja nu mai era ăla de la uşa de la intrare, chiar de la rond de acolo, în care am tras eu, că eu am tras în el, prin geamul de afară, cum ar veni uşa de la cameră da spre uşa de la ieşire şi am tras direct în el, chiar jos acolo.

Cam un sfert din sala aia se vedea un metal galben

Îl luase şi pe ăla pe care l-am înţepat eu, l-au băgat în TAB-urile alea mici şi am urcat sus. Şi acolo, era o femeie moartă. Începuse să ardă pe acolo nişte fişete. Au luat ăştia, au stins acolo, au pus o pătură pe ea şi au băgat-o şi pe ea în TAB-ul ăla acolo unul peste altul. Cică: „Băieţi, puneţi mîna şi luaţi astea toate de aici şi vedeţi că la subsol e o arhiva”. O parte din noi a început să care din aurul ăsta, sau obiectele astea, noi am zis că-i aur tot. Peste drum, deci, clădirea, cum vine pe colţ aici peste drum era o poartă de tablă şi partea de deasupra cu grilaj de fier verde. Prin poarta mică am cărat toate obiectele astea, le-am cărat acolo jos în curte. Acolo se făcuse un fel de sediu, un fel de stat major al FSN-ului. De aici plecau forţele unde era nevoie; să meargă la Palatul Telefoanelor, să meargă la Poliţia Capitalei, să meargă la Televiziune. De acolo se pleca. Şi le-am cărat toate în faţă acolo. O parte din noi am început să scoatem actele de jos - dosare din ’62, din ‘54 din ’87, ’88, ’89 nişte dosare din care am mai răsfoit şi eu. Erau nişte dosare cu bonuri de consum, nişte desfăşurătoare din astea, tot felul de chestii de contabilitate; printre altele şi nişte dosare cu poze. S-au cărat toate. Clădirea începînd de sus a început să se prăbuşească. A explodat de vreo 2 - 3 ori, s-au auzit nişte bubuituri din astea seci, probabil o fi fost vreun spray, ceva de genul ăsta, în. orice caz de proporţii mici, n-au fost explozii mari. Jos, acolo la parter, în loc de bucătărie era o cameră care servea după cîte mi-am dat seama şi de bucătărie, dar şi de atelier de topit, erau nişte oale din astea mari, dar groase şi erau calde toate. Pe fundul uneia se vedea, cam un sfert aşa, din oala aia toată, se vedea metal galben. S-au luat şi alea, s-au rupt nişte cîrpe, le-am prins noi acolo mai să se verse  alea, era încă proaspăt, ziceai că-i apă. Nişte sticle cu mercur, s-au găsit foarte multe dosare şi plicuri cu poze. Poze de la diferite obiecte de artă, tapiţerii, broderii, tablouri, ceainice, tacîmuri. S-au dus şi astea toate, între timp nu am mai putut să intrăm acolo. După ce am transportat astea şi a căzut tot, a început să ardă toate. Mi-am dat seama că nu mai e unde să mă mai duc După toată isprava asta s-ar fi făcut 15.30 zic: să mergem şi noi să mîncăm ceva; zic eu: am ajuns acolo, dar de mîncat n-am prea mîncat.

Pistolul Makarov l-am păstrat

Acum trebuia efectiv să-mi curăţ arma. Avea sînge pînă şi pe ţeavă. Am făcut eu ce-am făcut şi am schimbat-o, n-am mai pus mîna pe a mea. Au venit unii, ziceau că au dat foc, se spunea că au dat foc pe la nu ştiu ce bibliotecă, că să fim foarte atenţi, că sînt unii cu banderole din alea şi să le dăm jos. Ăştia au aflat care-i naşul nostru, ne ştia parolele, au şi ei legitimaţii şi intră peste noi aici şi face şi drege. Ne-am dat alea jos, se vedea focul pe calea Victoriei, lîngă magazinul Muzica e un anticariat. Tot acolo este şi oficiul Stării Civile, undeva pe o stradă a sectorului II, dacă nu mă înşel, ştiu că e ceva de căsătorii, din astea, Deasupra la etajele 3 şi 4 erau cică nişte documente de la Direcţia a V-a Securitate, ceva de genul ăsta, şi nişte cetăţeni ar fi văzut cum au intrat acolo alţi doi cetăţeni îmbrăcaţi în nişte combinezoane negre cu arme, cu prostii din astea. Noi n-am trimis pe nimeni acolo, m-am dus la cei de la Front; „Mai, aţi trimis pe cineva pa calea Victoriei, lîngă magazinul Muzica?", „Nu”. Ei, atunci cu încă 2 - 3 inşi hai să vedem ce este acolo. Pînă să ajungem noi acolo să vedem ce e, deja începuse să ardă şi se trăgea tare de pe TAB-uri, se trăgea într-astea. Zic: „Bă, a intervenit armata, noi, hai să mergem", Hai, şi am ajuns înapoi. Am ajuns înapoi acolo. Dl. Iliescu a venit, mai bine zis,
a spus: „Măi, băieţi, apreciem gestul vostru, sînteţi adevăraţi luptători, dacă nu eraţi voi ţara asta încă mai era...”. În fine, ne-a vrăjit el eum vine vorba, cu vorbe din astea frumoase, ne-a săltat, în slăvi, ne-a mulţumit, da, că nu mai e necesar ca noi să mai fim acolo, pentru că sîmtem civili şi s-ar putea să ne încurcăm, se fac confuzii foarte, mari şi armele de la civili trebuie să treacă la armată, că armata e pe poziţie, adică ştie ce trebuie să facă, că noi ne împuşcăm între noi că nu sîntem instruiţi, în fine, unii dintre noi au înţeles, alţii n-au înţeles, alţii au vrut alţii nu. De voie de nevoie, a trebuit să predăm armele. Eu am predat arma pe care eram scris pe un catastif din ăsta dar pistolul Macarov l-am păstrat, zic: „Bă, dacă în caz că vine domnul la care stam eu, îi fac felul”. Pe 23, pe la ora 17.30 - 18,00, să zic aşa, am plecat acasă cu nişte struguri, cu nişte şampanie la fel şi nu ştiam ce să mai fac. Stam şi mă gîndeam ce să fac, să pun mîna pe ăsta, pe Păstorel, că securist a fost, nu? Trebuie să-i fac felul. De ce trebuia să-i fac felul, precis nu ştiam voiam să-l lichidez. De altfel îi cam prinsesem, cam ar veni, gustul sîngelui; mai ales cetăţeanul ăla, ce a fost terorist, a fost, eu ştiu?, a tras în noi, într-adevăr a tras în noi şi a tras şi-n alţii. Parcă făcusem aşa ceva parcă de cînd mă ştiam eu, mi se părea că e ceva simplu, ceva normal. Nu pot să-mi dau seama, nu pot să mă exprim în cuvinte, simţeam nevoia că devenisem un criminal şi nu mai puteam să trăiesc fără a face o  crimă. Dar simţeam nevoia, că acel Păstorel ne terorizase înainte. Zice că: „Păi, tu fii atent aici, te-ai mutat la maică-mea, stai aici, dar vezi şi tu, dacă faci vreo prostie sau dacă nu plăteşti chiria, nu scapi". Mie atît mi-a trebuit să spună o dată, că eu, gata, eu în faţa, ochilor, mai ales cînd am văzut că toţi sînt împotrivă la securitate ziceam: 1. Mă răzbun eu; 2. Devin şi un erou, că am omorît un securist, un om care a tras în noi. Şi m-am dus cu gîndul ăsta spre casă, aud de controalele astea care se făceau pe stradă, că cică să nu aibă nimeni arme. Aveam legitimaţia, aia prinsă-n piept aici.

©Copyright