Un pârâu care nu s-a lăţit niciodată mai mult de trei paşi a măturat un oraş întreg. Apele le-au luat tot. Nici o vorbă bună, nici o promisiune nu mai înseamnă nimic pentru ei.

Tecucenii îşi numără pe degete lucrurile care le-au rămas neacoperite de mocirlă. Au mâinile întinse, dar nu ştiu ce să ceară şi cui - ani grei de muncă s-au năruit cât ai bate din palme. Casele lor sunt acum mormane de bolovani şi scândură, nimic nu lasă de înţeles că în urmă cu doar câteva zile acolo au locuit oameni, acolo au râs, au sperat, şi-au dorit o viaţă măcar ceva mai bună.

MOCIRLĂ ŞI DEMAGOGIE
Vizita autorităţilor în Tecuci nu a făcut decât să sape în sufletul amărâţilor o nouă brazdă: ce ar putea să le dea? cum ar putea să îi ajute? Au coborât din elicopter, s-au urcat în maşinile armatei, au văzut, au empatizat şi s-au întors la moţiunile, la scaunele lor moi, la aerul condiţionat de prin birouri, la orgoliile şi înţepăturile lor politice.

 

Sigur, vor trimite ajutoare, însă ar fi putut face lucrul ăsta şi fără să fi venit până aici, sau ar fi fost de preferat să aşeze lucrurile în aşa fel încât o ploaie de 20 de minute să nu culce la pământ un oraş întreg. Autorităţile locale din Tecuci s-au recunoscut depăşite de situaţie, iar reprezentantul Guvernului în teritoriu a spus că va mai dura până când apa va fi evacuată din oraş. Aşadar, potopul continuă, chiar dacă nu mai vine în valuri, vuind pe străzi.

   

OAMENI ŞI LOCURI CARE AU FOST
Casele lor, unde au trăit o viaţă şi de unde nu ar fi plecat pentru nimic în lume sunt acum doar mormane de moloz ud. Condamnaţi la o grea pedeapsă, îşi strâng bolovanii şi noroiul din casă scrâşnind din dinţi. Oamenii şi-au terminat lacrimile şi vorbele.

 

Doina Manoliu, o femeie de 45 de ani a locuit până nu de mult într-o casă pe care autorităţile o declaraseră monument istoric. Puhoaiele nu au ţinut cont de asta când au năvălit. În dimineaţa de după trecerea viiturii ar fi putut să-şi mai salveze din cele agonisite, însă gazele n-au fost oprite, aşa că a trebuit să plece - era pericol de explozie. I s-a rupt inima pentru că vedea cu ochii săi cum totul se dărâmă, dar a avut un dram de conştiinţă. O explozie ar fi ucis-o şi atunci la ce i-ar mai fi ajutat lucrurile pe care le scotea din casă?
Maria Chiriac e singură, bătrână şi bolnavă. Avea o casă... Acum îi e greu să îşi mai imagineze că sfârşitul său va fi unul liniştit. Puhoaiele i-au ras gospodăria, iar locuinţa sa, o casă mică, din cărămidă, stă să se prăvălească. Nu ştie ce să ne povestească mai întâi, şi fiecare vorbă a sa pare un disperat strigăt de ajutor.

FOTO: Tudor Neacşu

---

Autor : Tudor NEACŞU
Data publicării: 08 Sep 2007 - 12:37