Cel ce scrie aceste rânduri nu este un adversar orb al monarhiilor. Într-o lume în care participarea democratică a indivizilor la configurarea opțiunilor politice de care depind evoluțiile vieții sociale a națiunilor impune funcționarea unor mecanisme instituționale complexe și eficiente, rolul monarhiei nu poate fi însă supraevaluat. Fosta instituție medievală, de derivație antică, a supraviețuit în epoca post-modernă - acolo unde a supraviețuit - exclusiv datorită faptului că a avut (sau i s-a dat posibilitatea de a și-o menține) funcția, configurată pe parcursul unei istorii naționale, de garant-garantat al legilor. Funcțiile monarhiilor supraviețuite după cel de al doilea Război Mondial în Europa - cazul monarhiei Japoniei este, de pildă, complet diferit, datorită sacralității atribuită de imaginarul popular și tradiția religioasă instituției respective - reflectă în general așezări precedente ale raporturilor între facțiuni, grupări, partide și clase sociale.
Despre colocviul UNESCO privind cultura păcii v-am vorbit săptămâna trecută. Rămân înca la Yvasjkula, preț de un sfert de pagină - tocmai pentru că sunt convins că educatorii profesioniști, adică învățătorii și profesorii țin în mâinile lor viitorul civilizației Omului.
Urmare a incredibilului masacru de la Virginia Tech University, în cea mai bună dintre lumi a început să bântuie îndoiala: să fi fost o predispoziție genetică spre crimă la dezechilibratul Cho Seung-Hui? Poate, copilăria nefericită să-l fi împins spre dezastru? A simțit prea tare diferența între familia lui săracă și colegii săi bogați? O fi vorba de neadaptarea etnică?
Aflăm că Vaticanul a hotărât ca anul acesta, Nașterea Mântuitorului să nu mai aibă drept cadru tradiționala Iesle și să fie „montată” într-o scenografie impozantă. Ce motivații și ce implicații să aibă o astfel de decizie pontificală?
Luni, în Parlament s-a dezbătut problema taxei de primă înmatriculare. Parlamentarii au acuzat, guvernul s-a scuzat. Venite cu ideile lor, părțile au plecat așa cum au venit. A fost, mai degrabă, un cenaclu, în care fiecare a căutat să facă mai pe „deșteptul”. Să joace un alt rol decât cel real. Guvernul - că e preocupat până peste urechi de protecția mediului și că n-are ideal mai nobil decât acela. Parlamentarii - că îi doare de problemele cetățeanului căruia nu-i împărtășesc această problemă din motive obiective: ei circulă cu mașini la primă mână, puse la dispoziție cu generozitate de stat.
Scandalul cu traficul de influență și mită pentru promovarea la examenele magistraților dezvăluie o fațetă interesantă a justiției. Și anume „cifre de afaceri” a dreptății.
Aflu, din USA Today, că populația globului pămânesct crește, anual, cu 90 milioane de indivizi. Persoane care sunt vii, respiră, beau, mănâncă. Alimentul cel mai îngurgitat de către specia umană este, aflați, cereala: grâu, orez, secară, sorg, mei – depinde de continent, dar, oricum, cereale.
Apare la Munchen, spre sfârșitul fiecărui an, o publicație intitulată APOZIȚIA. Numele ei se scrie exact așa cum l-am scris noi și cred că și programul editorial nedeclarat trebuie perceput în funcție de valoarea semantică a cuvântului. Publicația, realizată cu sprijinul Departamentului pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul M.A.E., se prezintă sub forma unui volum masiv în care sunt integrate contribuții de natură diferită, încadrabile în categorii precum: producții literare (proză, poezie), critică și istorie literară, teoria și istoria artei, culturii și religiei, opere teatrale, memorialistică, divagații pe teme științifice, interpretări ale fenomenelor istorice, critica arhitecturii etc.
Noua mutare pe eșichierul politic dâmbovițean (unirea contre coeur a pediștilor cu pelediștii) i-a luat prin surprindere doar pe cei care n-au înțeles că El Comandante Traian Băsescu joacă un simultan de șah (échecs în franceză) cu restul echipajului. Care prin ordin de zi trebuie să piardă. Altfel, ajunge să frece puntea.
Aproape nici nu mai au importanță argumentele la vedere sau cele ascunse pe care le încearcă (sau nu) premierul, în această ciudat de disperată apărare a taxei de primă înmatriculare. Nu știu de ce îmi vine greu să cred că ceea ce-l animă este grija pentru mediu
Ițic se-mbogățește inventând o cursă de șoareci: la dreapta o bucată de brânză, la stânga una de slănină, la mijloc - o lamă; șoarecele își mișcă de la stânga la dreapta capul - "să iau brânza, să iau slănina?" - și își taie gâtul în lamă. Ștrul, supralicitând spre a se-mbogăți mai tare, reduce costurile echipamentului: doar o lamă înfiptă într-o scândurică de lemn: șoarecele vine, își mișcă de la stânga la dreapta capul - "unde-i brânza, unde-i slănina?" - și își taie gâtul cu cheltuieli mai reduse.
Inevitabilul se va produce: cu concursul Uniunii Europene, NATO (a se citi Statele Unite), O.N.U. - care nu de puține ori a fost transformată în paiata de serviciu a membrilor influenți ai consiliului de Securitate - și altor liber formatori de opinie va fi pus în funcțiune forcepsul necesar pentru extragerea provinciei Kosovo din corpul statal al Serbiei.
Admir combativitatea “Tribunei...”- să fim cât mai răi, cât mai negri în cerul gurii, cât mai pesimiști pentru că, nu-i așa, aceasta este moda, indusă de jurnalele TV gen “morgă” (madam Esca) sau articolele robespierrianului Cristian Tudor Popescu – dar mă întreb dacă redactorii acestei publicații destinată cancelariilor școlilor iau în seamă nevoia teribilă pe care o are România de a-și construi viitorul. Adică: de a-și instrui și educa copiii și tinerii, pentru a-i transforma din cetățeni periferici în adevărați competitori europeni pe piețele Erei Cunoașterii.
Pe vremea când a fost promovat neașteptat de Pleșu în funcția de secretar de stat la „Externe”, imberbul Mihai Răzvan Ungureanu s-a făcut remarcat pentru o notă internă în care preciza – obligatoriu - modul în care trebuia să-i fie scris numele: „Mihai – liniuță – Răzvan” Ungureanu. Așa i-a și rămas numele: Liniuță!
Intrăm tot mai adânc în noua ordine economică europeană. Cum, ne-cum, se realizează lozinca prezidențială “Să trăiți bine”. Așa și este: 300 de persoane, cei mai bogați oameni din țară, devin pe zi ce trece tot mai bogați. S-ar putea spune “bravo lor”! Situația trebuie, însă, just înțeleasă. S-a trecut de la scara de salarii a salariaților din trecut, de 1/6, adică în economie nu puteau fi acceptate, oficial decât de 6 ori salariul minim pentru șefii unităților.Ce chestie: mulți cu puțin și puțini cu mult!
Continuăm analiza anului politic ce se încheie. Care este poziția partidelor în acest frumos tablou de familie al politicii românești - orizont 2007? După părerea noastră, determinantă pentru mersul înainte al vieții noastre politice – mers înainte asemănător cu o placă de patefon stricată, care repetă la infinit, exasprant, același și același fragment de frază muzicală - este poziția particulară, stranie, a PSD-ului. Acest cel mai important partid de pe eșichierul politic prezintă particularitatea că are o putere parlamentară respectabilă - vreo 35% - dar cu care nu poate face nimic.
Dacă am credita alegerile europarlamentare ca fiind reprezentative pentru actuala structură a electoratului, prima întrebare care-mi vine în minte este următoarea: de ce au participat la referendumul pentru „uninominalul lui Băsescu”, doar un sfert dintre cei cu drept și convingeri de vot? Dacă ne luăm după scorul adăugat al celor două formațiuni de suflet – PD și PLD – procentajul celor pe care doar acestea ar fi trebuit să-i aducă la urne este de vreo 40%. N-a fost, însă, nici pe departe așa.
A avut loc, la București și în capitala culturală europeană Sibiu, o întâlnire teribil de importantă pentru viitoarea (mare) industrie a culturii din România. Căci o “echipă UNESCO” a venit la Palatul Cotroceni pentru a se întâlni cu reprezentanți ai președinților țărilor Europei de Sud Est (SEE), într-un colocviu despre diversitatea culturală.
Cu distinsul Adrian Severin, recent confirmat europarlamentar în poziția de “vice-cap de coardă” pe lista PSD, am de ani buni un raport de publică amiciție. La temelia acesteia stă o stimă sper reciproc împărtășită. Personal cred că în Romania nu se află mai mult de 2-3 personalități politice care să aibă o cunoaștere a mecanismelor de funcționare ale Uniunii Europene comparabilă cu cunoașterea lor de către Adrian Severin. Nu aș dori să provoc strângeri din umeri sau din buze făcând numele celor a căror cultură politică și experiență de guvern constituie, după umila mea părere, o garanție a faptului că România va avea, în scurta perioadă care mai rămâne până la viitoarele alegeri “normale” pentru parlamentul U.E. - reprezentanți demni de acest nume la Strasbourg și Bruxelles . Nu acesta este însă miezul chestiunii la care ne referim, ci altul, la care vom ajunge peste câteva fraze.
Testul electoral pentru Parlamentul European, fără o miză internă de luat în seamă, ar putea fi numit „amicalul” marilor confuzii. I-am putea spune, chiar, un „meci” al marilor diversiuni, asta numai dacă „învinșii” vor mușca și vor intra în vrie - ceea ce, după explicabilul moment de surpriză, pare să nu se întâmple.
Un cititor al articolelor mele din această rubrică, considerându-mă tare al dracului în lumea presei, se găsește să mă tragă la răpundere, oarecum delicat, pentru rânduri apărute în presa centrală, ca și cum eu aș fi un fel de Dinu Patriciu, Sârbu sau Vântu. Nu, eu sunt doar un co-participant modest la acțiunea sistematică de umplere zilnică a mii și mii de pagini de ziare, cu cele mai aprinse sau banale subiecte.
Continuăm analiza anului politic 2007. Un alt eveniment politic punctual de referință al anului a fost propunerea de mărire masivă a pensiilor. Propunere lansată demagogic, populist, de PSD, ca un baston în roatele guvernului - probabil unde PSD-ul simte că nu va reveni prea curând la guvernare, să trebuiască a plăti pensiile de el cerute.
Curricula școlară - termen pompos introdus de ministrul Andrei Marga - înseamnă orarul școlar, cu numărul de ore de matematică, istorie, limba română și limbi străine, educație fizică (atunci când, Doamne ferește, nu este opțională!), fizică, chimie și ce mai consideră mai marii M.Ed.C.T că trebuie înghesuit în mintea copilului, la un moment istoric dat și la o etapă din viața lui sau a ei.
Fierbintelile politice și mediatice ce a urmat după teribila crimă de la Roma în centrul căreia a stat figura unei unui cetățean român provenind din mediile eufemistic denumite precum “defavorizate”, persoană ale cărei mecanisme cerebrale par a fi fost de mai multă vreme dereglate, sunt pe cale a se calma. Oribila și regretabila moarte a doamnei Reggiani – transformată imediat de presă într-un fapt simbolic, iar de politicieni abili într-o ocazie de manipulare a electoratului - a generat în Italia o justificată emoție colectivă.
România nu a mai fost călărită din vremea fanarioților de o gașcă mai cinică, mai rapace și mai imorală decât cea care va rămâne în istorie drept rușinea acestei cruci de milenii: guvernul Tăriceanu 2. O adunătură de ambuscați, arghirofili, sfătuiți de un bărbat însurat cu un alt bărbat! În condițiile în care avem un guvern condus de un fost manechin, cu hobby-uri de puștan, în jurul căruia s-au înfipt onorabili cu gusturi de ciudați și manifestări de handicapați. Iar des însuratul - de patru ori, o dată cu o vară primară - rămâne deasupra oricărei bănuieli. Deși nevasta lui tânără și frustrată, bântuie tabloidele cu gărzile de corp - are un corp remarcabil - în față și în spate.
Cu lista firmelor de taxi în față, mi-am încercat norocul, într-o vineri, să chem o “gondolă” cu care să lunec pe apa revărasată din stropi grei de ploaie pe străzile bucutreștene. Erau orele 6 seara și întunericul se strecura tiptil, până în cele mai ascunse cotloane. Și am început calvarul: “Prof taxi” – “Ne pare rău nu aveți noroc reveniți!”; și tot așa, pe rând, am sunat fără spor și la alte firme: “Cristaxi”, “Cobălcescu”, “Mondial”, “Grand”, “Speed -taxi”, “Perozzi”, “Glucoza”, “Mavi”.
Anul 2007 - primul an al apartenenței României la U.E. - se anunța a fi, și trebuia să fie, unul al Politicii cu P mare. Unul al integrării accelerate. Unul al "occidentalizării" românilor la bază și mai ales la vârf, unde se simte mai acut nevoia dezbărării de practici politice revolute.
Nu este prima dată când un ambasador american își dă în public cu părerea despre stările de lucruri negative din România. Această mentalitate colonială, inaugurată de primul ambasador post-revoluționar, dl Green, și el un fel de Taubman, ca pregătire diplomatică, (cel care a boicotat investirea primului președinte român ales liber, din motive de mineriadă), a fost dusă spre perfecțiune de succesorii săi, vârful reprezentându-l, fără îndoială, Michael Guest, cel care reușise să intre în conflict deschis cu Guvernul și cu autoritățile române.
În cadrul acțiunilor educaționale ale UNESCO un program de uriașă importanță este EFA (Education for All – Educația pentru toți), care are misiunea de alfabetizare a cetățenilor planetei Terra. Este atât de eficient acest program încât din 2001 – anul când eu m-am “înrolat” în Comisia UNESCO – până în 2006 masa analfabeților a scăzut de la 880 milioane de neștiutori de carte la 710 milioane, diferența – de 8 ori populația României! - dobândind deprinderi de înalta artă a cititului, scrisului și socotitului în acest timp.
Există pe lumea asta de sunete și simboluri niște nume și denumiri ce au intrat în tradiție cu o anume conotație, astfel încât orice parazitare sau dublare a lor nu poate fi decât abuzivă. N-am de gând să glosez pe tema asta, ci să vin cu un exemplu din realitatea imediată: e vorba de termenul "poliție". Toată lumea știe ce înseamnă și la ce să se aștepte, chiar dacă mai sunt și sintagme gen "poliția presei" sau "poliția politică". Nu sunt confuzii. O problemă însă foarte serioasă este legată de această instituție provenită din "paza contractuală", denumită în mod absolut aberant: poliția comunitară.
